ACADEMIC CAFE

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ ŞI RESPECTAREA DREPTULUI DE AUTOR


Argument
,,Codul deontologic al activităţilor academice, standardele de bună practică universitară şi normele morale în vigoare protejează proprietatea intelectuală şi drepturile de autor; încălcarea acestora este blamată, indiferent dacă ea este voluntară sau involuntară.
Apreciind că aceste drepturi sunt esenţiale pentru prestigiul şi performanţele instituţiei, pentru reputaţia membrilor ei şi pentru desfăşurarea unei vieţi academice normale, Universitatea ca instituţie aderă necondiţionat la principiile respectării depline a proprietăţii intelectuale şi asigurării integrităţii academice; ea face din promovarea lor un element central al activităţii proprii şi al politicii sale de dezvoltare instituţională
Drept urmare, respectarea proprietăţii intelectuale şi a drepturilor de autor este oobligaţia profesională fermă a tuturor membrilor comunităţii academice. Încălcarea dovedită a acestei obligaţii este o culpă gravă şi ea va fi sancţionată sever, cu pedepse ce pot merge pînă la exmatriculare, demitere, întrerupere a colaborării etc.”
(citat din Codul deontologic al activităţilor academice Universitatea Bucureşti)

Principii etice unanim recunoscute:
–          responsabilitatea individuală (Fiecare membru al comunităţii universitare – student, cercetător sau cadru didactic – are o răspundere morală personală pentru  respectarea drepturilor de proprietate intelectuală şi a principiilor de bună practică)
–          Responsabilitatea morală şi cea juridică (Drepturile la proprietatea intelectuală sunt protejate de lege) La fel ca toţi cetăţenii, membrii comunităţii academice sunt răspunzători în faţa justiţiei pentru orice act contrar prevederilor legale privind respectarea proprietăţii intelectuale, dar, chiar înainte de a avea această responsabilitate juridică, ei au o responsabilitate morală pentru respectarea acesteia.
–          Diferenţierea responsabilităţii – Faptele semnificative din punctul de vedere al încălcării drepturilor de proprietate intelectuală sunt foarte variate, iar evaluarea şi sancţionarea lor vor fi adaptate la, şi proporţionale cu, gravitatea pe care o au din punct de vedere moral şi instituţional  De asemenea, se va ţine seama de scopul şi rezultatele faptelor comise, a căror gravitate creşte odată cu importanţa consecinţelor lor – de exemplu, obţinerea unor poziţii academice, a unor distincţii sau premii, sau a unor beneficii (titluri, calităţi academice etc.) prin încălcarea drepturilor de autor are un plus de gravitate faţă de alte abateri din categoria discutată.
–          Definirea încălcării proprietăţii intelectuale şi a drepturilor de autor (Cel mai frecvent, încălcarea proprietăţii intelectuale şi a drepturilor morale ale autorilor se concretizează prin:
– copierea sau parafrazarea necreatoare a unui text preexistent fără specificarea autorului
– citarea neatribuită a unor idei, argumente, date, rezultate etc. într-o manieră care lasă impresia că acestea ar aparţine celui care citează
– însuşirea contribuţiilor intelectuale (traduceri, sistematizări etc.) ale altor autori şi
prezentarea lor publică fără menţionarea explicită a surselor acestor contribuţii, în situaţii în care normele academice în vigoare impun precizarea surselor
–          Problema publicităţii, Nu este corect, din punctul de vedere al deontologiei universitare, ca un reproş academic adresat de un coleg altui coleg să fie formulat public în mass media înainte de a fi expus în interiorul instituţiei, fiind astfel ocolit însuşi mediul academic în care lucrează cei implicaţi. Spaţiul academic este, de fapt, mediul optim pentru evaluarea şi sancţionarea încălcărilor proprietăţii intelectuale
Încălcarea voluntară a drepturilor de autor necesită investigaţii mai atente şi sancţiuni
mai aspre decît erorile involuntare. În cazul candidaţilor (la admitere sau ocuparea unor poziţii universitare), dacă se constată apariţia unor lezări aduse proprietăţii intelectuale comisiile de admitere, examen sau concurs vor constata faptele comise, le vor evalua şi sancţiona corespunzător. În mod normal, aceste lezări atrag excluderea celor vinovaţi din examen, colocviu sau concurs, iar în cazurile grave, pot atrage şi sancţiuni suplimentare (mergînd pînă la excludere, exmatriculare, sau demitere, pentru cei care sunt deja în universitate). Comisiile vor comunica neîntîrziat forurilor de conducere academică (consilii ale facultăţii, consilii ştiinţifice, decanate, direcţii ale institutelor etc.) odată cu rezultatele concursului şi eventualele fapte reprobabile petrecute.
Forurile în cauză vor propune măsurile cuvenite, inclusiv de ordin punitiv, iar conducerea
Universităţii va decide definitiv în legătură cu aceastea. Chestiunile mai complicate pot
necesita investigaţii suplimentare şi un aviz din partea colegiului de etică, care vor fi solicitate acesteia, la nevoie,de către Rectorat.
A plagia : A-şi însuşi idei din scrierile altora ,pãstrând forma lor originalã şi prezentându-le drept creaţii personale; a publica sub semnãturã proprie fragmente din opera altui scriitor;
a comite un furt literar
(Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958, p.625)
Plagiatul nu se măsoară prin intenţia autorului, ci prin creaţia rezultată – mai precis, prin mesajul transmis publicului. Chiar dacă autorul a avut intenţia de a se inspira și de a crea un produs intelectual mai bun, prin referirea la creaţiile altor autori, dacă lucrarea sa produce confuzie în rândul cititorilor între creatorul real și semnatar, este vorba despre plagiat – fără alte nuanţe. ( Dorin Isoc sursă web)
Plagiatul reprezintă însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie personală (Wikipedia, enciclopedia liberă)
(se numeşte plagiat utilzarea a mai mult de 400 de cuvinte dintr-o lucrare deja publicata, în mod identic ca si compoziţie şi semantică a frazei)
Copiatul este o fapta pri­mi­tiva, prin care o persoana ajunge la informatia care ii este solicitata prin re­pro­du­ce­rea ei neautorizata, cu scopul de a crea impresia ca-i apar­ti­ne, ca a creat-o sau ca o cunoaste
În zilele noastre, plagiatul este accentuat de internet şi de uşurinţa de a prelua online lucrări de doctorat, de cercetare, articole, idei, imagini. Plagiatul bazat pe texte din reţea este denumit în prezent plagiat online.
Existenţa contrafacerii sau a plagiatului se stabileşte, în principiu, pe baza de asemănări şi nu de deosebiri. Simpla existenţă a unor deosebiri nu apără de învinuirea de plagiat, dacă se dovedeşte existenţa şi importanţa asemănărilor. Stabilirea existenţei plagiatului este, prin urmare, o “problemă de fapt”
Sunt permise, fără consimţământul autorului, şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţa publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de exploatare: (…)
  • utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului.
Gravitatea plagiatului în aceste contexte sociale provine din faptul ca distorsionează logica recompensării meritelor – ducând la o distribuire injustă a recompenselor. Plagiatul reprezintă o trișare, schimbând natura „jocului” prin degradarea competiţiei între participanţi.
Surse
–          Campanie impotriva plagiatului in mediul universitar Dorin Isoc, de la Universitatea Tehnica din Cluj,
–   http://www.tribunainvatamantului.ro/d_art.php?id=283&cat=32 ,Tribuna Învăţâmântului
–          Legea 206 din 27 mai 2004 (Legea 206/2004)  privind buna conduita in cercetarea stiintifica, dezvoltarea tehnologica si inovare Publicat in Monitorul Oficial 505 din 4 iunie 2004 (M. Of. 505/2004)
–          Wikipedia, enciclopedia liberă
–          Plagiatul şi dreptul de autor UMF Craiova, http://www.umfcv.ro/files/d/e/Despre%20plagiat.pdf
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
New POST
Asociaţia Ad Astra a Cercetătorilor Români
www.ad-astra.ro; office@ad-astra.ro
31 martie 2010

Punct de vedere privind Noua lege a educaţiei
Asociaţia Ad Astra salută publicarea proiectului noii legi a educaţiei, îşi exprimă
susţinerea faţă de ideile şi principiile de bază cuprinse în acest act fundamental pentru
societatea românească şi invită toate părţile interesate la un dialog sincer, menit a
armoniza cât mai mult posibil punctele de vedere exprimate de către profesori,
cercetători, învăţători, elevi, studenţi, părinţi şi sindicate. Totodată, ne exprimăm
dezacordul faţă de abordările politicianiste, prin care este pusă la îndoială însăşi nevoia
de reformă a sistemului educaţional din România.
Prin acest comunicat dorim să subliniem, în linii mari, aspectele pe care le
consideram benefice, atrăgând, în acelaşi timp, atenţia asupra unor prevederi care se
impun a fi reformulate sau chiar regândite. În consecinţă, vedem textul legii ca pe un
şantier în lucru, care promite, pentru prima oară după Revoluţie, o schimbare reală,
profundă şi pozitivă a învăţământului superior şi a cercetării.
Autonomia universitară versus responsabilitatea publică
Una dintre piedicile principale în calea unei modernizări a învăţământului superior şi
a cercetării româneşti este lipsa unei definiţii legale riguroase a noţiunii de autonomie
universitară. Constituţia României şi Legea învăţământului în vigoare la această dată
garantează autonomia universitară, fără a trasa însă clar frontierele acesteia. Respectiva
lacună legislativă a permis universităţilor şi institutelor de cercetare să cheltuiască banul
public în afara oricărui control real al eficienţei, relevanţei, calităţii şi eticii. Amintim în
acest context faptul că în toate clasamentele internaţionale, elaborate în ultimii ani,
universităţile româneşti se situează în partea de jos a listei sau chiar nu apar deloc, că
revistele noastre academice contează foarte puţin în circuitul ştiinţific internaţional, că
universităţile şi institutele noastre de cercetare nici nu există pe harta destinaţiilor pentru
cadre didactice şi cercetători importanţi din Occident. S-a excelat, în schimb, în
promovarea în posturi superioare din universităţi şi institute de cercetare a unor persoane
bănuite de încălcarea celor mai elementare norme deontologice, cu rezultate ştiinţifice
mai mult decât discutabile, foarte mulţi cercetători performanţi şi de perspectivă au fost
obligaţi să aleagă exilul academic, iar „industria diplomelor” a devenit, de departe, una
dintre cele mai performante din România.
Cu foarte mare întârziere, pentru prima oară după Revoluţie, proiectul de lege supus
actualmente dezbaterii publice încearcă să traseze o linie de separaţie clară între
autonomia universitară şi responsabilitatea publică. În opinia Asociaţiei noastre, acest
lucru nu are nimic excepţional în sine. Dimpotrivă. România se racordează în acest fel, la
practicile în domeniu din majoritatea ţărilor europene, dar şi din S.U.A., Canada, Japonia
etc., unde finanţarea de către stat a universităţilor este condiţionată de respectarea unor
criterii stricte de performanţă, calitate, transparenţă şi etică. Astfel, afirmaţiile că unele
prevederi din proiectul de lege privind alegerea organelor de conducere şi monitorizarea
activităţii universităţilor ar constitui ingerinţe fără precedent ale factorului politic în viaţa
universitară sunt contrazise de reglementări similare internaţionale. De pildă, potrivit
legii educaţiei superioare, în Bavaria, recunoscută pentru calitatea deosebită a
universităţilor sale, preşedinţii (rectorii) sunt aleşi de către un „consiliu universitar”, din
care fac parte şi persoane din afara universităţii respective, numite direct de către guvern,
fiind confirmaţi ulterior în funcţie de către ministru. Tot în Bavaria, universităţile sunt
obligate să încheie cu finanţatorul de bază, adică statul, contracte speciale de
performanţă.
Transparenţa administrativă şi financiară
Una dintre dovezile cât se poate de clare pentru lipsa de responsabilitate publică
în universităţile româneşti este lipsa transparenţei administrative şi financiare. Acest
derapaj grav a fost scos în evidenţă în special de raportul Coaliţiei pentru Universităţi
Curate, publicat în aprilie 2009. Printre altele, în respectivul document se constată faptul
ca 62% dintre universităţile publice supuse monitorizării au refuzat să răspundă la cereri
privind informaţii de interes public, în baza Legii 544/2001. De asemenea, 13 universităţi
din 42 (30%) au refuzat sa publice declaraţiile de avere şi de interes ale cadrelor de
conducere, conform Legii 144/2007. Aceste încălcări au fost posibile din cauza unei alte
lacune legislative, anume lipsa oricăror sancţiuni împotriva universităţilor care încalcă
normele legale în vigoare. Proiectul de lege aflat în dezbatere publică urmăreşte
remedierea acestor carenţe (art. 112), iar acest lucru nu poate fi decât salutat.
Controlul calităţii
Evaluările instituţionale în România sunt actualmente complet deconectate de la
realităţile europene şi internaţionale, iar învăţământul superior românesc este complet
depăşit de competiţia puternică de pe „piaţa” cercetării din Uniunea Europeană. Cei mai
buni studenţi români pleacă an de an la studii în străinătate, iar majoritatea celora care
aleg cercetarea sau o carieră didactică refuză a se întoarce în România. În acelaşi timp, în
total dezacord cu realitatea, ARACIS acordă calificative înalte unor universităţi publice
cu vizibilitate internaţională nulă. Pentru corectarea măcar parţială a acestei situaţii
ruşinoase, actualul proiect de lege a educaţiei propune internaţionalizarea evaluărilor
instituţionale şi racordarea sistemului de evaluări la practicile occidentale din domeniu
(art. 170, 171).
Alte prevederi importante
La creşterea competitivităţii învăţământului superior şi a cercetării româneşti pe
plan internaţional ar putea contribui şi alte reglementări conforme cu practicile europene.
Printre acestea se numără inclusiv limitarea ocupării unor funcţii de conducere până la
vârsta de pensionare (art. 191). În acelaşi sens, trebuie văzută, după părerea noastră,
încercarea de a pune învăţământul şi cercetarea în legătură directă cu nevoile economice
şi sociale actuale şi de perspectivă ale ţării (art. 192, 193(4.h), 195(1), 286), prin
înfiinţarea unui Consiliu Naţional de Statistică şi Prognoză a Învăţământului Superior. În
sfârşit, dar nu în ultimul rând, ar trebui amintite preocupările pentru ridicarea nivelului de
calitate a studiilor de doctorat, inclusiv prin acordarea calităţii de conducător de doctorat
conform unor standarde aliniate practicilor internaţionale (art. 152(2)) şi introducerea
principiului „grantul urmează cercetătorul” (art. 169(2)).
Imprecizii, neclarităţi şi sugestii de ameliorare
Alături de aceste şi alte prevederi menite a moderniza sistemul de învăţământ
superior şi al cercetării din România, proiectul de lege aflat în dezbatere conţine şi
articole mai puţin fericite, nu doar din perspectiva clarităţii formulării, ci şi de esenţă.
Stabilirea limitelor dintre principiul autonomiei universitare şi răspunderea
publică
Astfel, liniile de demarcaţie dintre autonomia universitară şi răspunderea publică nu
sunt suficient de clar formulate. În timp ce funcţionarea internă a universităţilor este
reglementată în detaliu, poate chiar excesiv, mecanismele de responsabilizare a
conducerii universităţilor (raportul anual al rectorului, transparenţa procedurilor,
cheltuielilor şi a altor documente, modalităţile de aplicare a sancţiunilor de la art. 112)
rămân doar în formă de schiţă. Opinăm că articolul 112 ar trebui modificat, prin
includerea unei liste cu organisme abilitate legal să propună Ministerului aplicarea
sancţiunilor: Consiliul de Etică Universitară; Consiliul Naţional de Etică de pe lângă
ANCS; ARACIS; CNATDCU. Acelaşi articol ar trebui să precizeze şi în ce mod sunt
fundamentate şi susţinute propunerile respective.
În legătură cu problema responsabilităţii publice, a raportului dintre finanţare şi
acreditare, respectiv funcţionarea instituţiilor de învăţământ superior, credem că acestui
aspect i se cuvin precizări suplimentare, care să nu lase loc la interpretări. Iată, în acest
sens, câteva articole de lege care merită a fi reformulate. La art. 117(2) proiectul de lege
nu spune nimic despre ce ar trebui să conţină raportul rectorului, chiar dacă actul
respectiv reprezintă un element central al răspunderii publice. Conţinutul raportului ar
trebui să fie reglementat în mod similar cu modul în care articolul 115(2) stabileşte
conţinutul cartei universitare. De asemenea, unul dintre elementele de referinţă ale
acestui raport ar trebui să fie bilanţul de cheltuieli şi investiţii. Proiectul de lege nu
prevede sancţiuni clare în caz de abatere de la normele legale. Astfel, formulările de
genul „sancţiunile din prezenta lege” sau „conform legii” (art. 170(2), 178(4), 196(1)b,
198(2)) nu sunt suficient de precise. De aceea, considerăm că modul de sancţionare ar
trebui formulat după modelul art. 112(1), sau prin trimitere expresă la acesta, aşa cum se
procedează în cazul articolului 259(2).
Organizarea concursurilor
Modul de organizare a concursului pentru postul de rector este insuficient de clar
definit. Astfel, rolul comisiei de selecţie de la art. 186(4) este ambiguu, deoarece nu este
clar daca este vorba de comisia menţionată şi la art. 187(4). Susţinem atribuirea către
această comisie a unui rol central în procedura de selecţie a rectorului şi stabilirea pentru
membrii proveniţi din afara universităţii a unei ponderi de cel puţin 50%. Chiar dacă
legea stipulează că ocuparea posturilor didactice, precum şi a unor posturi de conducere
din universităţi (rectori, decani) se face prin concurs, lipsesc cu desăvârşire prevederile
legate de transparenţa acestor concursuri. Considerăm că toate concursurile din
universităţi trebuie publicate pe pagina internet a Ministerului şi a universităţii unde se
desfăşoară concursul, cu cel puţin două luni înainte de data limita a înscrierilor. La
aceleaşi adrese s-ar impune să fie publicate numele tuturor persoanelor înscrise şi, la
finalul concursurilor, numele câştigătorilor. Lipseşte, de asemenea, o prevedere prin care
data şi locul susţinerii publice a tezelor de doctorat să fie publicate pe pagina internet a
Ministerului şi a universităţii respective. Nerespectarea acestor prevederi ar trebui să
constituie o încălcare a principiilor transparenţei şi eticii şi să fie sancţionată conform art.
112. De asemenea, Asociaţia noastră consideră că, urmând procedura de alegere a
rectorilor şi a decanilor, stabilirea şefilor de departament / catedre (în cazul în care
facultăţile sunt organizate în departamente / catedre) ar trebui să aibă loc tot în urma unor
concursuri publice. Nu suntem de acord nici cu prevederile de la art. 189(7), la care se
vorbeşte de posibilitatea reînnoirii fără concurs şi pe termen nelimitat a mandatului de
rector. Opinăm că reînnoirea mandatului rectorului trebuie să aibă loc în urma unui nou
concurs, iar mandatul să poată fi reînnoit o singură dată.
Tot în legătură cu modul de organizare a concursurilor, în vederea eliminării
ambiguităţilor, propunem reformularea articolului 254(2), după cum urmează:
„Angajarea se poate face numai prin concurs public, organizat conform regulamentului
Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, potrivit legilor in vigoare şi pe
baza cartei universitare, de către instituţia de învăţământ superior. Art. 254(2bis). În
situaţia în care Consiliul de Etică Universitară, Consiliul Naţional de Etică de pe lângă
ANCS, CNADTCU, sau o instanţă judecătorească stabileşte că organizarea şi
desfăşurarea unui concurs nu a fost în conformitate cu regulamentul MECTS, cu carta
universitară sau cu legile în vigoare, concursul este anulat, iar instituţia de învăţământ
superior este obligată să organizeze un nou concurs. Până la organizarea unui nou
concurs, postul sau funcţia respectivă rămâne neocupată”.
La art. 260(2, 3, 4), care reglementează condiţiile pentru ocuparea funcţiilor didactice
de lector universitar, conferenţiar universitar şi profesor universitar se spune că
persoanele înscrise la concurs trebuie să îndeplinească şi alte cerinţe „stabilite de
instituţia de învăţământ superior prin standardele proprii, aprobate de senatul universitar”.
Considerăm că, în forma actuală, această prevedere oferă posibilitatea introducerii unor
posibile criterii discriminatorii împotriva candidaţilor care provin din afara respectivei
instituţii de învăţământ, sau a celora care au derulat proiecte de cercetare în afara acesteia
(în prezent, unele universităţi iau în considerare la promovare doar proiectele / granturile
derulate prin universitatea respectivă) şi solicităm eliminarea respectivelor prevederi. De
asemenea, considerăm că validarea rezultatelor concursului pentru funcţia de conferenţiar
universitar trebuie să se facă, la fel ca în cazul celeia de profesor universitar, de către
CNATDCU. În ceea ce priveşte concursurile de la instituţiile de învăţământ superior cu
profil medical, propunem înlocuirea ultimei propoziţii de la articolul 260(7) cu
„reprezintă excepţie posturile de la disciplinele preclinice şi cele care nu au corespondent
în reţeaua Ministerului Sănătăţii” şi a punctului (8) al aceluiaşi articol cu „în
învăţământul superior medical, la disciplinele cu corespondenţă în reţeaua Ministerului
Sănătăţii, cu excepţia celor preclinice, candidaţii la concursul […]”.
Organizarea universităţilor
Considerăm că în lege este necesară o clauză de protecţie a independenţei şi libertăţii
cadrelor didactice, a cercetătorilor, a grupurilor de cercetare, institutelor, centrelor,
departamentelor şi facultăţilor de a cheltui sume din surse altele decât finanţările publice
instituţionale, obţinute prin universitatea din care fac parte. În acest mod, un cercetător
sau un grup de cercetare, spre exemplu, ar trebui sa fie liberi să cheltuiască banii obţinuţi
din granturi separate de granturile instituţionale ale universităţii, după achitarea regiei
faţă de universitate. Interferenţa excesivă a birocraţiei instituţionale în desfăşurarea
granturilor obţinute de cercetători sau echipe de cercetători din surse externe universităţii
reprezintă un obstacol în desfăşurarea activităţii de cercetare în universităţile româneşti.
Înfiinţarea şi desfiinţarea facultăţilor prin hotărâre de guvern, stipulată prin art. 119,
pare a fi o intervenţie politică inutilă în funcţionarea universităţilor publice şi private.
Considerăm că efectul urmărit poate fi obţinut şi prin acreditarea, respectiv retragerea
acreditării de către instituţiile abilitate apolitice (Consiliile Naţionale) de pe lângă
Minister. Art. 112 (1) trebuie să conţină şi opţiunea retragerii acreditării, poate chiar
înlocuind punctul d. Expresia „funcţionează legal” de la art. 125(2) ar trebui înlocuită cu
„poate elibera diplome recunoscute de Statul roman”. Există programe de studii private
(„training-uri”, „team-building” şi alte pregătiri din sectorul privat) care nu eliberează
diplome şi care ar trebui sa poată funcţiona legal. Şi universităţilor publice ar trebui să li
se acorde posibilitatea de a organiza astfel de programe de studii cu taxă, bineînţeles fără
dreptul de a elibera diplome.
Proiectul de lege face referire la „departamente” şi „catedre”, doua noţiuni care par a
se suprapune. Propunem renunţarea la organizarea prin lege a facultăţilor în catedre şi/sau
departamente şi trecerea în competenţa facultăţilor a modului de organizare internă.
Organizarea doctoratului
Articolul 152 creează o relaţie directă de dependenţă între capacitatea de a conduce
un doctorat şi poziţia didactică sau de cercetare, respectiv deţinerea titlului de profesor
universitar sau a gradului de cercetător ştiinţific I. Considerăm că doar experienţa,
vizibilitatea şi calitatea ştiinţifică ar trebui sa joace un rol în decizia de a acorda unei
persoane dreptul de a conduce doctorate, bineînţeles, cu păstrarea obligativităţii de a
deţine o diplomă de doctor în domeniul respectiv şi de a satisface criteriile de
performanţă elaborate de către Minister. Propunem eliminarea condiţionării pentru
acordarea dreptului de a conduce doctorate de calitatea de profesor universitar, CS I, sau
academician.
Finanţarea universităţilor şi a cercetării
Relevanţa învăţământului superior pe piaţa muncii este un element esenţial pentru
evaluarea calităţii şi ierarhizării universităţilor. De aceea, finanţarea din fonduri publice
ar trebui direcţionată preferenţial spre universităţi capabile să formeze absolvenţi de
succes pe piaţa muncii. Organismul care va trebui să furnizeze datele şi statisticile de
referinţă pentru legătura dintre învăţământul superior şi piaţa muncii este, prin noua lege
a educaţiei, Consiliul Naţional de Statistică şi Prognoză în Învăţământul Superior
(CNSPIS). Este absolut necesar ca acest consiliu, şi datele pe care el le poate furniza, să
joace un rol central în consorţiul de evaluare amintit la art. 171(3). În opinia noastră,
respectivul articol ar trebui armonizat cu articolele 192 şi 194, cu menţionarea explicită a
rolului CNSPIS în furnizarea de date referitoare la piaţa muncii. Finanţarea diferenţiată
pe baza ierarhizării naţionale a performanţei instituţiilor este o prevedere importantă, care
necesită însă precizări suplimentare pentru fi operaţională. În special, este extrem de
important ca rolul CNFIS să fie clarificat şi precizat prin armonizarea articolelor 171,
175, 196, 200 şi 202.
În proiectul de lege supus dezbaterii publice, finanţarea cercetării este reglementată în
mod ambiguu, în primul rând din cauza lipsei unei definiţii pentru termenul „grant”.
Legea face referire la „granturi de studii”, „granturi doctorale” şi „granturi instituţionale”,
fără a le defini ca atare. De această lipsă de claritate sunt afectate următoarele articole:
92, 136(5), 146(2), 167(3), 168, 169, 175, 176, 196(2), 197(3), 200(2), 248. Din punctul
nostru de vedere, este esenţial să se facă distincţie între granturile din fonduri publice,
venite pe căi instituţionale, şi granturile venite pe alte cai, de pildă din mediul privat.
Între cele două tipuri de granturi există diferenţe semnificative, legate în primul de
aplicarea, respectiv neaplicarea principiilor şi reglementărilor responsabilităţii publice.
Tot la capitolul finanţarea cercetării, legat de granturile gestionate de către Ministerul
Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, prin Autoritatea Naţională de Cercetare
Ştiinţifică, considerăm că plafonarea avansului la doar 30% din valoarea grantului (art.
169(1)) se va constitui, aşa cum ne demonstrează experienţa de până acum, într-o barieră
de netrecut în calea unei bune desfăşurări a cercetărilor. În consecinţă, solicităm preluarea
în lege a practicilor din majoritatea absolută a ţărilor europene, unde avansul poate ajunge
şi la 90% din valoarea grantului. De fapt şi Legea 305 din 6 octombrie 2009 pentru
modificarea alin. (1) al art. 65 din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea
ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică şi pentru modificarea şi completarea art. 52 din
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice spune că, în cazul proiectelor de cercetare
ştiinţifică, obţinute prin competiţii naţionale, „se pot efectua plăţi în avans de minimum
30% şi maximum 90%, din fondurile publice, la începutul fiecărei etape de cercetare”.
Etica universitară
Conflictele de interes, plagiatul şi alte probleme de etică şi deontologie universitară
afectează grav învăţământul superior românesc. Raportul Coaliţiei pentru Universităţi
Curate (CUC) din aprilie 2009 a constatat că în 95% din cele 42 de universităţi publice
evaluate existau un număr mare de „familii universitare”. Cazuri de conflicte de interes
rezultate din această situaţie au fost semnalate şi în presă. De asemenea, în raportul CUC
din 2009 a fost remarcat şi faptul că reglementările anti-plagiat sunt complet ignorate în
majoritatea absolută a universităţilor evaluate (71%). Nepotismul şi plagiatul sunt doar
două dintre originile posibile ale situaţiilor de fraudă academică sau de conflicte de
interes. În proiectul de lege supus atenţiei, cu excepţia art. 115(1)b, care, în forma
actuală, este completamente ineficient, nu există prevederi clare referitoare la etica
universitară. Chiar dacă este prevăzut un cod de etică şi deontologie universitară, care,
potrivit art. 115(2) şi 117, ar urma să fie preluat de către universităţi în carta universitară,
nu există nici o precizare în legătură cu un set minim de prevederi care trebuie să se
regăsească în acest cod. De asemenea, activitatea Consiliului de Etică Universitară nu
pare a se baza pe un document oficial care sa definească noţiunea de „conflict de interes”.
Opinăm că este absolut necesar ca Ministerul să aprobe, în termen de cel mult 6 luni de la
intrarea în vigoare a legii, un regulament care sa definească situaţiile de conflict de
interes în universităţi, care ar urma să fie preluat şi în codurile de etică şi deontologie
universitară ale tuturor instituţiilor de învăţământ superior. Fără o astfel de listă
minimală, Consiliul de Etica Universitară şi codurile de etică şi deontologie ale
universităţilor vor fi doar nişte declaraţii de bune intenţii. Insistăm, în mod special, asupra
definirii clare a noţiunii de plagiat, conform uzanţelor europene.
În context, propunem următoarea formulare pentru articolul 255(3): „Se interzice
ocuparea funcţiilor sau posturilor didactice, de cercetare, de conducere sau de evaluare
academică şi a cercetării în instituţiile de învăţământ superior de către persoane vinovate
de plagiat. Concursul pentru un post didactic ocupat, indiferent când, de către o persoană
vinovată de plagiat se anulează de către MECTS, la propunerea Consiliului de Etică
Universitară. Autorităţile legal constituite şi abilitate să constate plagiatul sunt Consiliul
de Etică Universitară şi Consiliul Naţional de Etică de pe lângă ANCS”.
Organisme de coordonare a învăţământului superior şi a cercetării
În activitatea sa, Ministerul se sprijină pe o serie de consilii naţionale: CNCSIS,
CNATDCU, CEU, CNFIS, CNSPIS, CNBU, CNCU. Conform art. 194(1), aceste consilii
se completează pe baza unor principii de prestigiu profesional şi moral. Din proiectul de
lege lipseşte însă o definiţie, fie şi sumară, a termenului. Propunem ca selectarea
membrilor în respectivele consilii să aibă la bază un set de standarde minime, stabilit prin
ordin al Ministrului Educaţiei. Asociaţia noastră mai sugerează introducerea unui
mecanism de validare a persoanelor care ocupă funcţii în consiliile naţionale, după criterii
în vigoare în anul respectiv. Pentru cadrele didactice şi cercetătorii care nu ocupă poziţii
în aceste organisme, revalidarea nu va avea niciun efect, rămânând doar opţională. În
consecinţă, propunem includerea în lege, între art. 194 şi 195, a unui nou articol: (1) „Se
introduce procedura de validare minimală a prestigiului profesional pentru persoanele
fizice care ocupă funcţii în următoarele organisme, structuri sau registre naţionale: a)
Consiliul ARACIS, Comisiile de experţi permanenţi ale ARACIS şi Registrul naţional de
evaluatori al ARACIS; b) CNCSIS, comisiile de specialitate şi comisiile de lucru
CNCSIS; c) CNATDCU şi comisiile de specialitate ale CNATDCU; d) CEU şi Comisiile
de Etică Universitară; e) CNFIS şi comisiile de specialitate ale CNFIS; f) comisii de
concurs pentru ocuparea funcţiilor sau posturilor didactice, de cercetare sau de conducere
în universităţile publice; g) comisii de doctorat; h) alte comisii, organisme sau registre
naţionale de experţi sau evaluatori ai învăţământului superior sau cercetării, desemnate de
MECTS prin Ordin de Ministru. (2) Este nulă de drept orice decizie, hotărâre, evaluare,
numire sau sancţiune elaborată de către unul din organismele sau comisiile listate la alin.
1, si in componenta căruia sau căreia se regăseşte o persoană nevalidată. (3) Validarea
menţionată la alin. 1 se face pe bază de cerere individuală tip, şi se organizează de către
Secretariatul Agenţiilor Ministerului. (4) Validarea menţionată la alin. 1 se face conform
standardelor minimale pentru conferirea titlului de conferenţiar, în vigoare la 1 ianuarie al
anului precedent anului în care persoana ocupă o funcţie în unul din organismele
menţionate la alin. 1. (5) Procedura de validare conform acestor standarde minimale este
deschisă oricărui cetăţean român sau străin, indiferent de funcţia sau postul academic pe
care îl ocupă, şi indiferent dacă activează în învăţământul superior public, învăţământul
superior privat, în învăţământul preuniversitar, în institute de cercetare, în mediul privat,
în ţară sau în străinătate. (6) Procedura de validare durează maximum 30 de zile.
Comunitatea universitară, drepturile şi onoarea membrilor acesteia
Având în vedere cazurile frecvente de încălcare a drepturilor cadrelor didactice, a
cercetătorilor şi studenţilor, Asociaţia noastră consideră că textul legii trebuie îmbunătăţit
cu formulări clare, care să descurajeze orice tentativă de abuz din partea superiorilor pe
linie administrativă. În acest sens, propunem formularea preambulului la art. 105(1) în
felul următor: „Sistemul naţional de învăţământ superior se bazează pe Constituţia
României şi alte legi care reglementează drepturile cetăţeneşti”. Alte schimbări se impun
la art. 110(5), 110(6) şi 110(7): „(5) În instituţiile de învăţământ superior este asigurată
libertatea cercetării: stabilirea temelor; alegerea metodelor şi procedeelor; valorificarea
rezultatelor; (6) În instituţiile de învăţământ superior este interzisă periclitarea sub orice
formă a dreptului la expunere liberă a opiniilor ştiinţifice şi artistice; (7) Studenţilor le
este asigurat dreptul la liberă alegere a cursurilor şi specializărilor, în conformitate cu
normele legale în vigoare şi planurile de învăţământ.
Din păcate, proiectul de lege nu conţine nicio referire la fenomenul larg răspândit al
hărţuirii profesionale şi morale. În legătură cu aceasta, amintim că hărţuirea morală este
menţionată în Ghidul Comisiei Europene privind stresul legat de activitatea profesională.
De asemenea, Parlamentul European a adoptat o moţiune pentru o rezoluţie privind
hărţuirea morală la locul de muncă. La rândul său, Comisia Europeana a impus măsuri
care să asigure securitatea şi sănătatea angajaţilor la locurile de muncă. Directiva cadru
(89/391) prevede reglementări fundamentale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,
precum şi responsabilitatea angajatorilor de a preveni vătămările, inclusiv cele care
rezultă din hărţuirea morală.
În proiectul de lege supus atenţiei, discriminarea este definita foarte vag, „pe criterii
de vârstă, naţionalitate, etnie, sex, origine socială, orientare politică sau religioasă, sexual
sau alte tipuri de discriminare cu excepţia celor prevăzute de lege”. Propunem ca
discriminarea în mediu academic să fie definită mai detaliat: „orice deosebire, excludere,
restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie
socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă,
infectare HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are
ca scop sau efect restrângerea, nerecunoaşterea, sau limitarea exercitării, în condiţii de
egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute
de lege, în domeniul educaţional, social, cultural sau în orice alte domenii ale vieţii
publice”.
Pentru protejarea drepturilor comunităţii academice, considerăm oportună includerea
în lege a unei prevederi prin care să fie garantată expres posibilitatea de a recurge la
critică deschisă şi de a apela la insubordonare, în cazul în care există argumente şi probe
că sunt încălcate standardele ştiinţifice, pedagogice, etice şi legale. Urmând exemplul
altor state, considerăm oportună şi existenţa în fiecare universitate a unui
OMBUDSMAN independent de administraţia universităţii, la care se pot adresa toţi
membrii comunităţii academice.
Asociaţia Ad Astra.

Cercetare performantă prin evaluare performantă
Asociaţia Ad Astra, 7 februarie 2009

1. Preambul
Cercetarea din România s-a remarcat prin clasarea constantă pe ultimele locuri în
clasamentele europene şi mondiale [1]. Una dintre cauzele acestei situaţii a fost subfinanţarea cronică a cercetării din universităţile şi institutele de cercetare, subfinanţare prezumată a fi şi la originea lipsei de calitate şi „know-how” a resursei umane angajate in cercetare. Mai recent, au fost introduse programe de finanţare generoase, e.g. PNCDI II (2007-2013) care au adus granturile româneşti de cercetare la un nivel de finanţare apropiat sau chiar peste media europeană. În ciuda acestui fapt, majoritatea cercetătorilor români au dificultăţi majore în a publica în reviste recunoscute pe plan internaţional. Este o dovadă clară că investiţia actuală, masivă, de fonduri nu poate compensa lipsa de calitate şi implicit de competitivitate a unei mari părţi a cercetărilor români. Paradoxal, deşi în România cercetarea este tot mai mult finanţată prin granturi, acestea asigurau la nivelul anului 2006 producţia a doar aproximativ 10% din publicaţiile internaţionale valoroase [2].
Toate acestea indică în mod clar necesitatea reformării instrumentelor de finanţare aferente competiţiilor PNCDI II. Documentul de faţă propune o serie de măsuri de reformă a acestor instrumente de finanţare. Măsurile se focalizează asupra programelor ce susţin cercetarea fundamentală, dar unele recomandări sunt aplicabile şi altor tipuri de programe de finanţare a cercetării-dezvoltării.

Ad Astra
Asociaţie a cercetătorilor români din întreaga lume
www.ad-astra.ro · office@ad-astra.ro
Înregistrată cu nr. 74/2002 la Judecătoria Cluj-Napoca

2. Deficienţe grave ale sistemului de cercetare din România
Având în vedere necesitatea gestionării banilor publici într-un mod cât mai eficient, este de
datoria agenţiilor de finanţare din România (CNCSIS, CNMP, ANCS etc.) să asigure o calitate  cât mai ridicată a proiectelor finanţate. Aceasta presupune, în primul rând, o selecţie riguroasă şi asigurarea unei desfăşurări optime a proiectelor finanţate, procese care depind de trei factori critici: calitatea evaluării, criteriile de performanţă şi structura proiectelor de cercetare.
Este de remarcat faptul că primii doi factori au fost în mod constant (şi de neînţeles) neglijaţi şi este de aşteptat ca rezultatele proiectelor finanţate la acest moment să fie sub intenţiile şi aşteptările programului PNCDI II.

2.1. Calitatea evaluării
În acest moment, în România, calitatea evaluării lasă mult de dorit, fiind probabil printre cele mai slabe din Europa. Există trei categorii de evaluări în ciclul de viaţă al unui proiect de cercetare:
• evaluarea pre-grant (competiţională);
• evaluarea pe parcursul grantului;
• evaluarea post-grant.
Evaluarea pre-grant (competiţională)
Are importanţa cea mai mare şi presupune evaluarea proiectelor de cercetare în momentul
lansării competiţiilor de finanţare. În România, majoritatea covârşitoare a proiectelor de
cercetare sunt judecate/jurizate de evaluatori autohtoni. Situaţia este de natură să creeze un cerc vicios, deoarece într-o ţară cu rezultate slabe în cercetare, evaluatorii autohtoni îşi vor exercita atribuţiile de jurizare în nota şi spiritul comunităţii ştiinţifice din care provin, iar o selecţie ineficientă a proiectelor de cercetare conduce inevitabil la o producţie ştiinţifică de slabă calitate. Proiectele finanţate sunt în marea lor majoritate conduse de directori de proiect cu performanţe slabe. Corelaţia dintre performanţele directorilor de proiecte şi punctajele acordate proiectelor este de multe ori foarte redusă [3].
Surprinzător sau nu, însuşi procesul de selecţie a evaluatorilor (conform portalului
http://www.experti-cdi.ro/) este extrem de sumar: în principiu, oricine dispune de un doctorat se poate înscrie în acest portal. Nu este clar dacă există o selecţie ulterioară a evaluatorilor pe criterii de competenţă, întrucât aceste informaţii nu sunt publice. Cert este că o bună parte a „experţilor” care au evaluat efectiv proiecte de cercetare au performanţe foarte slabe pe plan internaţional, ceea ce ridică semne serioase de întrebare atât asupra competenţelor acestora, dar mai ales asupra criteriilor de selecţie a evaluatorilor.
Conceptual, modalitatea romanească de selectare a evaluatorilor de proiecte este fundamental greşită. Dacă în orice sistem ştiinţific sănătos evaluatorii sunt aleşi şi din rândul autorilor citaţi în propunerea de proiect, în România se utilizează exclusiv baza de date cu cercetători autohtoni. Făcând abstracţie de calitatea ştiinţifică îndoielnică a majorităţii acestora, se ridică şi problema acoperirii efective a tuturor ariilor de cercetare dintr-un anumit domeniu. Spre exemplu, într-un subdomeniu extrem de vast precum „Neurologia” din domeniul „Medicină” există doar 21 de evaluatori înscrişi în portalul experti-cdi.ro, în condiţiile în care ariile de cercetare în neurologie sunt extrem de variate. Este puţin probabil ca aceşti 21 de evaluatori să aibă expertiza necesară evaluării tuturor proiectelor de cercetare din domeniu, de la neurologia clinică la aspecte fundamentale ale regenerării sau îmbătrânirii neuronale. Deloc de neglijat este faptul că numărul limitat al celor prezenţi în baza de date experti-cdi.ro creşte semnificativ probabilitatea apariţiei situaţiilor de conflict de interese, în care evaluatorii şi cei care propun proiectele se cunosc bine între ei.
În plus, lista CNCSIS a domeniilor de cercetare este incompletă, neactualizată şi nu reflectă
realitatea de la nivel internaţional. Astfel, o serie de domenii de vârf ale cercetării actuale, cum ar fi „Neuroştiinţele” sau „Nanotehnologiile” dar şi alte domenii mai noi, interdisciplinare şi de frontieră lipsesc cu desăvârşire. Corelat cu numărul redus de evaluatori din anumite subdomenii, faptul este de natură să creeze situaţii absurde în care proiecte de cercetare fie au fost trimise experţilor din alte domenii, din lipsa domeniului în grila CNCSIS, fie proiecte dintr-un domeniu au fost alocate experţilor din alte subdomenii, considerându-se că „proiectele trebuie scrise în aşa fel încât să poată fi înţelese şi de către experţi din alte domenii”. Argumentul este hilar şi reflectă lipsa de profesionalism şi de înţelegere a importanţei procesului de selecţie. Este într-adevăr o calitate necesară inteligibilitatea propunerii de proiect, dar un proiect de cercetare performant trebuie evaluat exclusiv de către experţi extrem de bine pregătiţi, specialişti în domeniul proiectului, capabili să sesizeze atât contribuţiile valoroase cât şi problemele subtile de construcţie şi realizare a proiectului în cauză. Gradul de comprehensibilitate generală, ca şi criteriu de evaluare, reprezintă o inovaţie strict românească şi nu se regăseşte printre criteriile calitative de evaluare ale nici unei agenţii de finanţare din ţările cu un sistem de cercetare performant. Spre exemplu, granturile European Research Council specifică în mod clar că: „excelenţa ştiinţifică este singurul criteriu pe baza căruia granturile ERC sunt acordate. Din acest motiv, ERC acordă o atenţie deosebită procesului de evaluare colegială pentru a identifica excelenţa ştiinţifică şi asigură transparenţa, corectitudinea şi imparţialitatea evaluării proiectelor propuse spre finanţare.”
Sistemul actual nu este doar permisiv la mediocritate, dar este şi nociv şi reactiv faţă de
valoarea dovedită: există cazuri recente în care proiecte propuse de cercetători români cu
rezultate deosebite în plan internaţional nu au fost finanţate în România din cauza unei
evaluări slabe sau a unor conflicte de interese apărute în cursul procesului de evaluare, sau,
viceversa, când proiecte cu o tematică asemănătoare celor finanţate în România au obţinut un punctaj foarte mic la competiţii în afară. Au fost semnalate şi situaţii în care evaluarea s-a făcut într-un mod netransparent, de multe ori pe baza unor criterii „post facto” care nu sunt făcute publice în instrucţiunile pentru aplicanţi. De exemplu, în competiţia „Idei – proiecte complexe de cercetare exploratorie” din 2008 se specifica faptul că evaluarea în etapa iniţială va fi efectuată de evaluatori interni doar pentru a determina dacă proiectele sunt eligibile din punct de vedere tehnic, iar evaluarea ştiinţifică va fi efectuată de către experţi internaţionali recunoscuţi ca specialişti în domeniul proiectului. Aceste reguli nu au fost respectate la  evaluare: panelul intern a eliminat proiecte pe baza evaluării „ştiinţifice”, deşi lipsa competenţei a fost cauza principală pentru care se apela la evaluatori externi. În plus, la  aceeaşi competiţie, regulile publicate nu specifică criteriile pentru formarea consorţiilor care aplică pentru grant, dar evaluarea preliminară a eliminat proiecte pe baza unor criterii nefăcute publice pentru formarea acestor consorţii.

Evaluarea pe parcursul grantului – În cazul în care proiectul de cercetare este împărţit pe etape, este posibilă şi o evaluare pe  parcursul desfăşurării acestuia. Datorită modului de finanţare a proiectelor de cercetare în România, cercetătorii din instituţii care nu pot uşor credita etapele proiectului se văd nevoiţi să opteze pentru cât mai multe etape (a se vedea mai jos). Din acest motiv, pentru fiecare decont (în mod uzual la fiecare 6 luni sau 1 an) cercetătorii trebuie să raporteze progresul proiectului, ceea ce implică multă birocraţie şi ineficienţă. Evaluarea se face de către „comisii de avizare internă” care, făcând parte din aceeaşi instituţie cu titularul grantului se plasează în flagrantă situaţie de conflict de interese şi generează situaţii de „do ut des” sinonime corupţiei.

Evaluarea post-grant
Rezultatele cercetării devin vizibile în momentul publicării în revistele de specialitate, iar
aceasta presupune trecerea prin filtrul analitic al unor evaluatori independenţi şi anonimi (aşa numitul peer-review process). Acceptarea spre publicare reprezintă deci recunoaşterea publică (de către experţi în domeniul respectiv) a calităţii actului de cercetare şi a productivităţii colectivului de cercetare. Există o corelaţie directă între valoarea şi impactul potenţial al rezultatelor comunicate şi importanţa (cuantificată în aşa numitul Factor de Impact) revistei care a acceptat publicarea. În consecinţă, un factor de impact cumulat (al tuturor publicaţiilor rezultate dintr-un proiect de cercetare) ridicat certifică o activitate de cercetare de succes.
În ţările cu un sistem de cercetare performant, calitatea articolelor publicate de un grup de
cercetare constituie un argument forte în evaluarea unei noi aplicaţii pentru finanţare. În acest fel, evaluarea post-grant se suprapune cu evaluarea pre-grant şi se constituie într-un
mecanism de feedback ce asigură eliminarea din sistem a grupurilor de cercetare neperformante (”publish or perish”). În Romania, evaluarea post-grant se desfăşoară sub forma unui raport (ştiinţific, dar mai ales contabil) către instituţia finanţatoare, în care evaluarea critică a calităţii cercetării depuse se rezumă la enumerarea scriptică (si uneori criptică) a „acţiunilor de diseminare a rezultatelor cercetării”, fie acestea publicaţii în reviste de specialitate, participări cu rezumate sau postere la congrese (naţionale sau internaţionale) sau simple mese rotunde. Întrucât nu antrenează nici un fel de consecinţe asupra carierei directorului de proiect, procesul de raportare este perceput (şi este!) ca o simplă formalitate.
2.2. Criteriile de performanţă
Este general acceptat faptul că singurii în măsură să judece un set de rezultate ştiinţifice sunt experţii din domeniul respectiv, iar regulamentele tuturor agenţiilor de finanţare stipulează criterii de performanţă specifice fiecărui domeniu în parte. Societăţile cu o cercetare performantă au dezvoltat sisteme de evaluare a calităţii producţiei ştiinţifice care fac uz de criterii de performanţă obiective, cuantificabile, menite să reducă tendinţele inerente spre subiectivitate: factorul de impact, numărul de citări etc. România a schiţat recent un pas timid în direcţia obiectivizării procesului de evaluare prin introducerea criteriului publicării în reviste ISI, fără a fi stabilite însă nivele de performanţă minime acceptate (de exemplu, un factor de impact cumulat minim), procedeu sinonim adoptării unei legi fără norme metodologice de aplicare. Absolut previzibil, întrucât noul criteriu este în esenţă unul cantitativ, calitatea cercetării românesti nu s-a îmbunătăţit substanţial, în schimb am asistat la introducerea în baza de date ISI a unui număr de peste 50 de reviste ştiinţifice româneşti, în covârşitoarea lor majoritate slabe [4]. Trebuie aşadar stabilite criterii noi de performanţă şi adecvate situaţiei actuale a cercetării româneşti, prin luarea în considerare a unor elemente ca numărul de citări şi factorul de impact al revistei unde s-au publicat rezultatele.
2.3. Structura proiectelor de cercetare
Modul actual de derulare a proiectelor de cercetare lasă mult de dorit. Printre altele, o
problemă majoră derivă din finanţarea total neadecvată a acestora. Deşi sumele alocate
susţinerii cercetării sunt mai mult decât decente, modul propriu-zis de derulare a finanţării
este total inadecvat caracteristicilor activităţii de cercetare. Practic, la ora actuală, statul român rambursează cheltuielile legate de desfăşurarea efectivă a diferitelor proiecte de cercetare selectate spre finanţare. Astfel, se finanţează în avans doar o cotă maximă de 30% din valoarea etapelor proiectului. În plus, conform HG 264/2003, instituţiile de drept privat pot accesa acest avans doar în cazul prezentării de garanţii bancare, situaţie ce demonstrează că, în fapt, nu se face niciun fel de diferenţă între activitatea de cercetare şi, de exemplu, activitatea de construcţie de drumuri şi poduri. Se ignoră în totalitate faptul că, în esenţa ei, cercetarea este o activitate non-profit iar creditarea de către instituţiile de cercetare a diferitelor etape de proiect este extrem de dificilă. Nu doar instituţiile private suferă din cauza acestei proceduri de finanţare, ci şi numeroase instituţii publice, inclusiv universităţi mari. Atitudinea corectă, adoptată în majoritatea ţărilor europene este cea a finanţării integrale (sau minim 90%) în avans.
Modul actual de finanţare, prin deconturi, forţează directorii de proiect (în special din
instituţiile care nu derulează alte activităţi decât cele de cercetare şi deci nu au surse
independente de finanţare) să aleagă cât mai multe etape ale proiectului. Acest fapt conduce inerent la birocraţie excesivă şi la alocarea unui timp considerabil întocmirii de rapoarte de etapă de către cercetător şi la verificarea acestora de către autorităţile contractante. Cel puţin la fel de nocive sunt întârzierile semnificative, chiar de luni de zile, cu care se plătesc deconturile, ajungându-se la situaţii aberante în care se amână nu numai achiziţionarea materialelor şi a aparaturii necesare continuării activităţii dar şi a plăţii salariilor personalului angajat. În plus, finanţatorul nu are obligaţii contractuale foarte clare, aşa încât îşi poate permite să oblige directorii de proiect să mute sume de pe un an pe altul, după bunul lor plac.
Directorii de proiect se văd complet descoperiţi şi nu există garanţii clare că la un moment dat nu li se vor refuza decontările, din diverse motive, nu neapărat ştiinţifice sau care au legătură cu derularea proiectului.
O remarcă specială merită făcută asupra modului în care sunt construite contractele de
cercetare, caracterizate printr-un exces de reglementare, în flagrantă neadaptare atât la
specificul activităţii de cercetare cât şi la dinamica pieţei echipamentelor şi consumabilelor. De exemplu, detalierea de buget impusă în/de contractele actuale conţine cerinţe absurde de genul „se va specifica inclusiv denumire echipament”, atitudine contra-productivă care
demonstrează un mod de gândire rigid şi presupune din partea directorului de proiect calităţi de clarvăzător. O simplă specificare într-o anexă a proiectului a categoriilor de cheltuieli eligibile este preferabilă şi mult mai eficientă în atingerea scopului de prevenire a cheltuielilor nejustificate.
În aceste condiţii, cercetătorii performanţi din ţară sunt tentaţi să părăsească România, iar cei din străinătate îşi pierd încrederea în sistemul de cercetare din ţară şi ca atare nu sunt deloc tentaţi să revină. Mai concret, deşi există un număr cel puţin egal de cercetători români în străinătate faţă de cei din ţară, doar 44 de propuneri de proiecte de reîntoarcere au fost primite până în septembrie 2008, în cadrul programelor speciale de finanţare. Aceasta reflectă foarte clar lipsa de încredere a cercetătorilor români de valoare din străinătate în sistemul românesc de cercetare.
3. Soluţii
Având în vedere problemele enumerate mai sus asociaţia Ad Astra a cercetătorilor români
doreşte să vină în sprijinul agenţiilor de finanţare (CNCSIS, CNMP, ANCS etc.) propunând o serie de măsuri menite să îmbunătăţească substanţial calitatea cercetării din România.
Considerăm că, în absenţa acestor măsuri, finanţarea masivă a cercetării preconizată pentru următorii ani nu va face decât să amplifice carenţele unui sistem rigid şi mai ales ineficient, conducând la un posibil eşec al obiectivelor preconizate de programele de finanţare.

3.1. Evaluarea proiectelor de cercetare
Procedura de screening
Valoarea activităţii unui cercetător se masoară în numărul şi mai ales calitatea publicaţiilor
sale. Pentru a evita situaţiile neplăcute în care se solicită evaluarea unor propuneri de proiect fără valoare, de natură să creeze reacţii negative din partea evaluatorilor, propunem o procedură de screening a aplicaţiilor de grant prin cuantificarea factorului de impact cumulat (FIC; calculat ca sumă a factorilor de impact ale revistelor unde s-a publicat) al publicaţiilor directorului de proiect din ultimii 5 ani. FIC va fi calculat şi ajustat pentru fiecare domeniu în parte şi nu poate fi mai mic decât mediana factorului de impact pe domeniul/subdomeniul respectiv. Un caz aparte reprezintă situaţia cercetătorilor tineri, la început de carieră (3-5 ani de la obţinerea titlului de doctor). Pentru aceştia, instrumentele specifice de finanţare vor include alte criterii de screening, mai relaxate, care ţin cont de nivelul mediu al aplicanţilor. În fine, agenţiile de finanţare ar putea verifica inclusiv tentativele de plagiat, prin utilizarea unor softuri specializate, gen turnitin (www.turnitin.com).
Evaluarea pre-grant (competiţională)
Este cheia de boltă a tuturor sistemelor de cercetare performante. În consecinţă, se impune reformarea rapidă şi profundă a acestei etape a evaluării proiectelor de cercetare, pentru care propunem următorul set de măsuri, gândit să responsabilizeze investiţia în cercetare şi să stimuleze performanţa ştiinţifică:
E1: Crearea în cadrul fiecărei agenţii de finanţare a unui organism (Grant Administration
Office) dedicat exclusiv selecţiei evaluatorilor, comunicării cu aceştia şi finanţării
procesului de evaluare. Deşi presupune costuri suplimentare (inclusiv remunerarea
decentă a evaluatorilor), considerăm că beneficiile ştiinţifice şi economiile rezultate din
selectarea atentă a proiectelor de cercetare vor fi mult mai mari în comparaţie cu risipa
indecentă ce caracterizează sistemul actual de finanţare.
E2: Jurizarea aplicaţiilor de grant va fi centrată primordial pe evaluarea activităţii ştiinţifice a aplicantului (cuantificată de exemplu prin factorul de impact cumulat al publicaţiilor din ultimii 3 ani) şi a calităţii ştiinţifice a propunerii de proiect per se.
E3: Selectarea evaluatorilor utilizând exclusiv criteriul performanţei acestora, independent de ţara unde aceştia îşi desfăşoară activitatea. Propunem în acest sens utilizarea criteriilor
scientometrice (factor de impact cumulat, număr de citări, index Hirsch etc.) cu
stabilirea unui prag minim adaptat fiecărui domeniu de activitate în parte. Pentru
evitarea conflictelor de interes inerente într-o comunitate ştiinţifică relativ mică cum este
cea din România, majoritatea evaluatorilor trebuie selectaţi din rândul cercetătorilor din
străinătate.
E4: Evaluatorii nu vor fi selectaţi exclusiv dintr-o bază de date fixă, deoarece aceasta este
imposibil de adaptat în mod flexibil la fiecare tip de propunere de proiect. Similar cu
strategiile internaţionale de „peer-review”, evaluatorii vor fi selectaţi şi din rândul
autorilor ale căror contribuţii majore au fost citate în propunerea de proiect. De
asemenea, se pot utiliza şi propuneri ale aplicantului, cu condiţia ca aceştia să
îndeplinească criteriile de performanţă şi să fie verificată lipsa conflictului de interese.
E5: Lingua franca a cercetării ştiinţifice actuale este engleza. Susţinem în consecinţă ca
redactarea propunerilor de proiecte de cercetare să fie făcută exclusiv în limba engleză
(cu excepţia domeniilor cu specific naţional, sau care trebuie redactate într-o anumită
limbă datorită specificului domeniului respectiv). În acest fel propunerile de proiect vor
putea fi evaluate de către experţi din orice ţară.
E6: Actualizarea şi adaptarea listei domeniilor de cercetare la realitatea internaţională, pentru a asigura, pe cât posibil, pentru fiecare proiect, un set de evaluatori cât mai bine pregătiţi pentru domeniul respectiv. Se va evita astfel situaţia actuală în care proiecte din domenii interdisciplinare, de frontieră (e.g. „Neuroştiinţe” sau „Nanotehnologii”) sunt trimise la comisii din alte domenii, având în vedere lipsurile din grila agenţiilor de finanţare.
E7: Într-o primă etapă proiectele vor fi evaluate de cel puţin 3 evaluatori anonimi. Înainte de evaluarea în panel, directorul de proiect poate răspunde nelămuririlor şi/sau criticilor sau contesta decizia acestor evaluatori într-un răspuns care va fi discutat în faza de panel
împreună cu cele 3 evaluări anonime.
E8: Decizia finală asupra finanţării proiectelor se va face în întâlniri de tip panel, iar, spre
deosebire de situaţia actuală panelul va fi convocat indiferent de diferenţele de punctaj
dintre evaluatori. Selectarea panelului se va face după aceleaşi criterii de performanţă
enumerate mai sus şi descrise în extenso mai jos.
E9: Pentru domeniile socio-umane, în cazul cărora nu se pot stabili criterii scientometrice
bazate pe sistemul ISI / factori de impact, se vor stabili criterii de performanţă specifice,
atât pentru selecţia evaluatorilor cât şi pentru evaluarea aplicaţiilor respective.
Aceste măsuri trebuie complementate cu proceduri bine puse la punct pentru screening-ul / evaluarea proiectelor pe parcursul desfăşurării (în cazul implementării unui sistem cu proiecte
având două etape: vezi mai jos) şi/sau la finalul acestora (post-grant).
Evaluarea pe parcursul desfăşurării proiectului trebuie să fie minimală şi „neinvazivă”,
urmărindu-se doar dacă grupul de cercetare finanţat este într-adevăr angajat în explorarea unor probleme ştiinţifice şi dacă se respectă constrângerile financiare asociate. Spre deosebire de situaţia actuală, în care raportările frecvente asociate deconturilor conduc la o birocraţie sufocantă, noul sistem de evaluare trebuie doar să constate că proiectul este în derulare. Nu se vor impune constrângeri ştiinţifice de nici un fel şi va fi eliminată necesitatea urmăririi extrem de stricte a planului original de cercetare. Prin natura sa, procesul de cercetare este imprevizibil, în consecinţă planul de cercetare detaliat în aplicaţia de grant trebuie să poată fi flexibilizat. De altfel, succesul unui proiect de cercetare rezidă nu numai în valoarea ştiinţifică a directorului de proiect şi a echipei sale de cercetare dar şi în abilitatea acestora de a se reorienta rapid funcţie de rezultatele obţinute. Spre exemplu, în contractele asociate granturilor „Partner Group” oferite de Societatea Max Planck din Germania se specifică: „The parties to the agreement agree to adhere to the scientific program, but note that it has to remain adaptable with regard to general future developments”. În plus, se va lua în considerare faptul că proiectele din domenii experimentale sunt inerent mai lente, iar primele rezultate concrete pot să apară doar după perioade de până la 1-2 ani, necesare construirii şi calibrării setup-ului experimental.
În viziunea noastră, evaluarea post-grant se suprapune în bună măsură/este sinonimă cu
evaluarea competiţională pre-grant: un proiect de cercetare de succes generează publicaţii
ştiinţifice valoroase, publicaţii care constituie elementul de bază al jurizării oricărei propuneri de proiect ulterioare. Având în vedere că procesul editorial pentru publicarea în unele reviste poate dura până la 2 ani, vor fi luate în considerare întârzierile inerente procesului de peerreview.
Ca soluţie imediată, propunem introducerea unei rubrici în cadrul propunerilor de
proiect în care se vor insera indicatori cu grad înalt de relevanţă privind: granturile anterioare ale leader-ului de proiect atât ca director cât şi ca participant, sumele acordate, numărul de articole ISI cu factor de impact produse din respectivele granturi şi lista celor mai importante dintre ele. Nu se vor puncta proiectele anterioare, pentru a se asigura accesul cercetătorilor tineri la finanţare. Aceste criterii vor fi utilizate mai degrabă pentru a depuncta directorii de proiect care nu au avut rezultate în proiectele desfăşurate anterior.
Exemplu:
În cazul proiectelor europene de tip parteneriat, evaluarea se face o dată pe parcursul
grantului (după 1.5 ani) şi o dată la final (3 ani), pe baza rapoartelor de tip Deliverables
furnizate de ofiţerul de proiect celor 3 evaluatori. O parte din aceste rapoarte au caracter
public, o parte sunt accesibile exclusiv comisiei de evaluare. Evaluatorul girează atât
managementul financiar cât şi (mai ales!) pe cel de natură ştiintifică, progresul proiectului etc.
De notat că în rare cazuri se recomandă suspendarea finanţării după evaluarea intermediară. Un astfel de proiect are alocate sume de 1-3 milioane euro de la buget şi include 4-10 echipe. Ţinta tipică pentru astfel de proiecte pe domeniul energie, de exemplu, este de 3 publicaţii în reviste prestigioase (tip IEEE Transactions).

3.2. Strategii de selecţie a evaluatorilor

Problema cea mai sensibilă, care determină în mod crucial calitatea unui sistem de cercetare, este calitatea evaluatorilor. Aceştia trebuie selectaţi ţinând cont de o serie de factori importanţi:
Competenţa ştiinţifică
Criteriul principal al actualului sistem de selecţie a evaluatorilor este cel al apartenenţei la
sistemul de cercetare operant în Romania, fapt ce limitează drastic calitatea acestora. În
condiţiile în care ştiinţa reprezintă un efort internaţional, transfrontalier, care nu poate fi
limitat la spaţiu geografic, evaluatorii trebuie aleşi exclusiv pe criteriul performanţei lor
ştiinţifice şi a expertizei în domeniul proiectului evaluat. Cercetarea românească poate deveni performantă la nivel internaţional doar prin asigurarea unei evaluări internaţionale a proiectelor.
Eliminarea conflictului de interese
Deoarece sistemul actual de selecţie a evaluatorilor este de tip închis, limitat la cercetătorii ceşi desfăşoară activitatea în România, numărul de evaluatori alocat unui domeniu este redus. În consecinţă, în ciuda includerii în contractele de evaluator a unor clauze care stipulează explicit obligaţia auto-recuzării în cazul unor posibile conflicte de interese, acestea sunt în practică greu de evitat, fapt ce conduce la alterarea însăşi a noţiunii de competiţie de valori. O bază largă, internaţională, de evaluatori va reduce în mod semnificativ probabilitatea apariţiei situaţiilor de conflict de interese.
Procedeul de selecţie a evaluatorilor
Selecţia evaluatorilor trebuie sa fie flexibilă şi adaptată evoluţiei ştiinţei pe plan internaţional: în principiu, orice autor corespondent al unei lucrări publicate într-o revistă ISI cu un factor de impact minim egal cu mediana factorului de impact pentru domeniul respectiv este un potenţial evaluator. Pentru aceasta, organismul de selecţie a evaluatorilor (vezi E1) va defini un set de reviste ştiinţifice de referinţă pentru fiecare domeniu în parte, care vor fi folosite pentru a recruta evaluatori din rândul autorilor de articole din ele. O selecţie optimă a evaluatorilor va lua de asemenea prioritar în calcul referinţele din propunerea de proiect, autorii citaţi fiind prezumaţi (conform însăşi selecţiei aplicantului) a fi liderii de opinie/autorităţile ştiinţifice în domeniul respectiv.
Evaluatorii individuali/ordinari vor fi selectaţi în baza unor criterii minimale de performanţă pentru care propunem următorii indici scientometrici:
• Indicele Hirsch, normalizat la fiecare domeniu în parte, pentru cercetătorii cu mai
mult de 10 ani de activitate postdoctorală.
• Factorul de impact cumulat pe ultimii 3-5 ani (normalizat la fiecare domeniu în parte),
pentru cercetătorii cu mai puţin de 10 ani de activitate postdoctorală.
• Pentru cazul ştiinţelor socio-umane, unde factorul de impact nu este relevant, se vor
stabili criterii specifice care să asigure înalta performanţă a evaluatorilor.
Rapoartele anonimizate (va fi precizată doar instituţia sau ţara unde activează evaluatorul) ale evaluatorilor individuali vor fi centralizate de către organismul de selecţie a evaluatorilor şi trimise pentru evaluarea finală, în panel.
Evaluarea în panel se desfăşoară pe domenii de activitate definite de agenţia de finanţare, la intervale de 3/4/6 luni şi este menită să:
• definitiveze clasificarea valorică a propunerilor de proiect pornind de la evaluările
evaluatorilor individuali/ordinari;
• să decidă asupra nivelului de finanţare a fiecărui grant în parte;
• să arbitreze diferenţele de opinie/evaluare apărute între doi evaluatori independenţi.
Fiecare panel în parte va fi format din 15-20 de evaluatori de panel (în cazul DFG din
Germania sunt aleşi 20 de cercetători pe domenii, prin vot de către toţi cercetătorii din
Germania) selectaţi în baza unui index Hirsch (sau contemporary h index sau AW-index)
minim, cel puţin dublu faţă de indexul Hirsch minim acceptat/definit pentru evaluatorii
individuali/ordinari.
Propunem introducerea răspunderii formale a evaluatorilor din panel pentru deciziile finale
de clasificare a propunerilor de grant şi răspunderea de fond pentru evaluatorii
individuali/ordinari, erorile repetate de supra-evaluare sau sub-evaluare urmând a fi
penalizate prin excluderea evaluatorilor respectivi. Fiecare evaluator individual implicat în
procesul de selecţie a granturilor va primi un punctaj de performanţă, similar procedurii
existente în cazul revistelor internaţionale de renume. Criteriile de punctare/depunctare a
evaluatorilor, elaborate de organismul de selecţie a evaluatorilor (vezi E1), vor fi transparente şi publice, bazate în principal pe concordanţa dintre punctajul acordat proiectelor şi rezultatele produse după încheierea acestora. Procedeul de depunctare ar trebui să vizeze eliminarea evaluatorilor care oferă evaluări evident greşite în mod consistent.
3.3. Restructurarea modului de derulare şi finanţare a proiectelor
Proiectele de cercetare pot fi structurate într-o singură etapă (cazul Germaniei, cu raportare formală finală) sau în două etape (Franţa, cu raportări de etapă). În conformitate cu practica în vigoare în ţările amintite, derularea propriu-zisă a proiectelor de cercetare trebuie să se desfăşoare într-un cadru caracterizat de un set minimal de principii de bună practică:
P1: Implementarea unui program de finanţare constând din proiecte de cercetare cu cât mai puţine etape (propunem o singură etapă sau maxim două etape).
P2: Finanţarea etapelor proiectelor de cercetare se va face integral în avans. Alternativ, ar
trebui cel puţin ca agenţia finanţatoare să dispună de suma integrală a proiectului şi să o
blocheze în conturile proprii în avans, pentru a putea asigura o finanţare rapidă, stabilită
de comun acord cu directorul de proiect, în funcţie de necesităţi. În cazul proiectelor
finanţate multianual sau pe etape, sumele rămase necheltuite la sfârşitul anului/etapei se
vor reporta în anul/etapa următoare (cazul granturilor DFG din Germania, de exemplu).
P3: Directorul de proiect este singurul responsabil pentru administrarea bugetului de proiect.
P4: Directorul de proiect are acces direct şi nelimitat la bugetul alocat programului său de
cercetare.
P5: Contractul de finanţare va impune doar categorii majore de buget, iar devizul antecalcul nu va fi excesiv detaliat la momentul semnării. În schimb, se vor specifica foarte clar categoriile de cheltuieli eligibile, ca anexă la contractele de finanţare, pentru a evita
cheltuirea banilor nejustificat. De asemenea, se va cere specificarea în avans numai a
tipurilor de echipament costisitor (peste un anumit prag), pentru care se cere şi
specificarea unui cost aproximativ.
P6: Introducerea principiului mobilităţii proiectelor de cercetare: finanţarea urmează
cercetătorul, în cazul proiectelor unde acest principiu se poate aplica (nu există acorduri
speciale cu instituţia gazdă sau alte tipuri de constrângeri conform cărora proiectul s-ar
putea desfăşura doar într-o anumită instituţie).
P7: Numărul de proiecte pentru un cercetător trebuie să fie calculat în funcţie de timpul
disponibil pentru cercetare. De exemplu, un cercetător implicat în educaţie şi care este
remunerat full-time pentru aceasta poate avea proiecte active (pentru care este
remunerat) doar pentru timpul dedicat cercetării (vacante sau overtime) – principiul
non-cumulării.
3.4. Reforma pieţei muncii în cercetare
Procedura de evaluare a cererilor de finanţare propusă de Ad Astra este menită să introducă un mecanism de feedback ce va conduce la auto-eliminarea din sistem a cercetătorilor neperformanţi. Indiferent însă de nivelul de finanţare, sistemul de cercetare românesc va continua să fie neatractiv atât timp cât mediul academic/ştiinţific rămâne rigid, structurat eminamente piramidal şi impermeabil la schimbare. Cea mai eficientă soluţie pentru îmbunătăţirea rapidă a calităţii resursei umane din cercetare şi creşterea competitivităţii este deschiderea sistemului de cercetare românesc către cercetătorii (români sau străini) din afara graniţelor.
Romania a iniţiat recent un program de reintegrare a cercetătorilor români din străinătate
care s-a bucurat însă de un succes modest, cauza cea mai probabilă fiind reticenţa faţă de
întoarcerea într-un sistem cu mecanisme de relaţionare inter- şi intra-grup de tip
arhaic/balcanic, cu mentalităţi şi moduri „originale” de a judeca valoarea, caracterizat de
tendinţe autarhice evidente. În cazul cercetătorilor străini, situaţia este mult mai complicată, barierelor lingvistice şi culturale şi imaginii de ţară bananieră a cercetării adăugându-li-se birocraţia aferentă proceselor de echivalare a diplomelor de studii, obţinerea permisului de şedere şi a dreptului de muncă. În aceste condiţii, cazurile de cercetători din străinătate care aleg să-şi desfăşoare activitatea în Romania sunt rarisime şi de obicei asociate cu evenimente de natură personală/familială.
Procesul de reformare a resursei umane, dublat de o finanţare pe măsură, este singura
modalitate prin care România va fi capabilă să recupereze din handicapul major pe care îl are încă în domeniul cercetării ştiinţifice.
4. Concluzii
Cercetarea din România are nevoie nu doar de resurse financiare, ci şi de o reformă profundă, care să cuprindă toate segmentele funcţionale ale sistemului. În analiza Ad Astra am identificat ca primum movens al acestei schimbări reforma sistemului de evaluare, astfel încât investiţiile în cercetare să fie efectuate exclusiv pe criterii calitative de performanţă profesională. Reforma sistemului de evaluare trebuie dublată de deschiderea totală a pieţei muncii în cercetare pentru cercetătorii străini şi români formaţi în străinătate, măsură menită să creeze rapid masa critică de cercetători competenţi necesară trecerii la un nou nivel de calitate a cercetării din România. În fine, pentru ca România să devină atractivă pentru cercetătorii performanţi din străinătate trebuie reformată şi simplificată structura de derulare a granturilor de cercetare, astfel încât să existe o încredere în soliditatea sistemului de cercetare românesc.
Fără un pachet de măsuri legislative coerente care să se adreseze acestor trei aspecte ale vieţii cercetării, investiţia masivă în cercetare, inţiată în ultimii ani în România, s-ar putea
transforma într-un un eşec extrem de costisitor. Ne exprimăm convingerea că printr-o
cooperare activă între agenţiile de finanţare şi instituţiile abilitate din România problemele
majore semnalate pot fi rezolvate.
5. Referinţe bibliografice
[1] I. Haiduc et al., Raport de evaluare a performanţelor actuale ale activităţii CDI, inclusiv a performanţelor PNCDI-1. În S. Agachi et al. (editori), Sistemul Naţional de Cercetare,
Dezvoltare şi Inovare în contextul integrării în Aria Europeană a Cercetării. Editura
Academiei Române, pp. 15-167, 2006.
[2] Corlan A., Florian R. Surse de finanţare ale studiilor ştiinţifice româneşti. Ad Astra 5 (1), 2006.
[3] Néda Z. Reflecţii asupra rezultatelor preliminare ale competiţiei de granturi Idei din
PNCDI II – proiecte de fizică. Ad Astra 6, 2007.
[4] Florian R., Florian N. Majoritatea revistelor ştiinţifice româneşti nu servesc ştiinţa. Ad
Astra 5 (2), 2006.

Leave a Reply