SPORT KINGDOM

Extras din cartea TRANSDISCIPLINARITATE – Manifest, de Basarab nicolescu

Editura Polirom, Iasi, România, traducere de Horia Vasilescu, editie ingrijita de Magda Cãrneci

Declinul civilizatiilor este un proces de o mare complexitate si care isi are rãdãcinile în negurile cele mai profunde. Bineînteles, post-factum se pot gãsi multiple interpretãri si rationalizãri, fãrã însã a reusi sã se risipeascã sentimentul existentei unui irational care se manifestã în chiar centrul acestui proces. Actorii unei civilizatii precis determinate – de la marile mase la marii factori decizionali -, chiar dacã sunt mai mult sau mai putin constienti de acest declin, par neputinciosi în a-i opri decãderea. Un lucru este cert : un mare decalaj între mentalitãtile actorilor si necesitãtile interne de dezvoltare a unui anume tip de societate însoteste întotdeauna decãderea unei civilizatii. Totul se petrece ca si cum cunostintele si învãtãturile pe care o civilizatie nu înceteazã sã le acumuleze nu ar putea fi integrate în fiinta interioarã a celor ce compun acea civilizatie. Ori, în definitiv, fiinta umanã este cea care se aflã sau ar trebui sã se afle în centrul oricãrei civilizatii demne de acest nume.

Prin cresterea fãrã precedent a cunostintelor în epoca noastrã, capãtã legitimitate problema adaptãrii mentalitãtilor la aceste cunostinte. Miza este considerabilã cãci extinderea continuã a civilizatiei de tip occidental la scarã planetarã ar face ca prãbusirea sa sã echivaleze cu un incendiu planetar de neegalat cu primele douã rãzboaie mondiale.

Pentru gîndirea clasicã nu existã decît douã solutii de iesire dintr-o situatie de declin: revolutia socialã ori întoarcerea la o presupusã “vîrstã de aur”.

Revolutia socialã a fost deja experimentatã în decursul secolului ce tocmai se sfîrseste iar rezultatele au fost catastrofale. Omul nou nu era decît o fiintã gãunoasã si tristã. Indiferent de cosmetizãrile conceptului de “revolutie socialã”, ce nu vor întîrzia sã aparã în viitor, acestea nu vor putea sterge din memoria noastrã colectivã ceea ce s-a experimentat efectiv.

Intoarcerea la o vîrstã de aur nu a fost încã încercatã, pentru simplul motiv cã vîrsta de aur nu a fost regãsitã. Chiar dacã se presupune cã aceastã vîrstã de aur ar fi existat în vremuri imemoriale, întoarcerea ar trebui în mod necesar sã fie însotitã de o revolutie dogmaticã interioarã, imaginea în oglindã a revolutiei sociale. Diferitele fundamentalisme religioase care-si întind mantalele negre peste întregul glob terestru reprezintã un rãu semn prevestitor al violentei si sîngelui ce ar putea tîsni din aceastã caricaturã de “revolutie interioarã”.

Dar, ca întotdeauna, existã o a treia solutie. Aceastã a treia solutie face obiectul prezentului manifest.

Armonia dintre mentalitãti si cunostinte presupune ca aceste cunostinte sã fie inteligibile, pe înteles. Dar mai poate exista comprehensibilitate în era big-bang -ului disciplinar si a specializãrilor excesive?

Un Pico de la Mirandola este de neconceput în epoca noastrã. Chiar si unui specialist îi vine astãzi greu sã înteleagã rezultatele obtinute de alt specialist din aceeasi disciplinã. Lucrul acesta nu este monstruos în mãsura în care progresul respectivei discipline se datoreazã inteligentei colective a comunitãtii atasate acesteia si nu doar unui singur creier care, fatalmente, ar trebui sã cunoascã toate rezultatele obtinute de toti colegii-creiere, ceea ce este imposibil. Cãci astãzi existã sute de discipline. Cum ar putea oare dialoga cu adevãrat, astãzi, un fizician teoretician al particulelor cu un neurofiziolog, un matematician cu un poet, un biolog cu un economist, un politician cu un informatician, dincolo de niste generalitãti mai mult sau mai putin banale ? Si totusi, un adevãrat factor de decizie ar trebui sã poatã dialoga cu toti deodatã. Limbajul disciplinar este un obstacol aparent de netrecut pentru un neofit. Iar noi, toti, suntem neofitii altora. Turnul lui Babel este oare inevitabil?

Cu toate acestea, un Pico de la Mirandola al vremurilor noastre poate fi conceput sub forma unui supercalculator în care s-ar putea injecta toate cunostintele din toate disciplinele. Acest supercalculator ar putea sti totul si nu ar pricepe nimic. Nici utilizatorul acestui supercalculator nu s-ar afla într-o situatie mai bunã. El ar avea acces instantaneu la orice rezultat din oricare disciplinã, dar ar fi incapabil sã-i priceapã semnificatiile si cu atît mai putin sã facã legãturile între rezultatele diferitelor discipline.

Acest proces de babelizare nu poate continua fãrã a ne primejdui propria existentã, cãci astfel un factor de decizie ar deveni, fãrã voie, din ce în ce mai incompetent. Sfidãrile majore ale epocii noastre, cum ar fi de exemplu cele de ordin etic, reclamã din ce în ce mai multe competente. Numai cã suma celor mai buni specialisti în domeniile lor respective nu poate, evident, sã dea nastere decît unei incompetente generalizate, fiindcã suma competentelor nu este competenta : în plan tehnic, intersectarea diferitelor domenii ale cunoasterii este o multime vidã. Ori, ce înseamnã factor de decizie, fie el individual ori colectiv, dacã nu acel factor capabil sã ia în consideratie toate datele problemei examinate?

Nevoia stringentã de punti între diferitele discipline s-a concretizat prin aparitia, cãtre mijlocul secolului al XX-lea, a pluridisciplinaritãtii si a interdisciplinaritãtii.

Pluridisciplinaritatea se referã la studierea unui obiect dintr-una si aceeasi disciplinã prin intermediul mai multor discipline deodatã. De exemplu, un tablou de Giotto poate fi studiat din perspectiva istoriei artei intersectatã de aceea a fizicii, chimiei, istoriei religiilor, istoriei Europei si geometriei. Sau, filosofia marxistã poate fi studiatã din orizontul filosofiei încrucisat cu acela al fizicii, economiei, psihanalizei ori literaturii. Obiectul va iesi astfel mai îmbogãtit în urma încrucisãrii mai multor discipline. Cunoasterea obiectului obtinutã în cadrul propriei discipline de studiu este adîncitã de un aport pluridisciplinar fecund. Cercetarea pluridisciplinarã aduce un plus disciplinei în cauzã (istoria artei sau filosofia în exemplele de mai sus), dar acest “plus” se aflã în slujba exclusivã a disciplinei respective. Cu alte cuvinte, demersul pluridisciplinar se revarsã peste limitele disciplinelor dar finalitatea sa rãmîne înscrisã în cadrul cercetãrii disciplinare.

Interdisciplinaritatea are o altã ambitie, diferitã de aceea a pluridisciplinaritãtii. Ea se referã la transferul metodelor dintr-o disciplinã într-alta. Se pot distinge trei grade de interdisciplinaritate: a) un grad aplicativ. De pildã, metodele fizicii nucleare transferate în medicinã duc la aparitia unor noi tratamente contra cancerului; b) un grad epistemologic. De exemplu, transferul metodelor logicii formale în domeniul dreptului genereazã analize interesante în epistemologia dreptului; c) un grad generator de noi discipline. De exemplu, transferul metodelor matematicii în domeniul fizicii a generat fizica matematicã, al metodelor din fizica particulelor în astrofizicã a dat nastere cosmologiei cuantice, al matematicii în studierea fenomenelor meterologice sau de bursã a generat teoria haosului, al informaticii în artã a dus la arta informaticã. Ca si pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea debordeazã limitele disciplinei însã finalitatea sa rãmîne de asemenea înscrisã în cercetarea interdisciplinarã. Prin al treilea grad al sãu, interdisciplinaritatea contribuie chiar la big-bang -ul disciplinar.

Transdisciplinaritatea priveste – asa cum indicã prefixul “trans” – ceea ce se aflã în acelasi timp si între discipline, si înãuntrul diverselor discipline, si dincolo de orice disciplinã. Finalitatea ei este întelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind unitatea cunoasterii.

Dar existã oare ceva între, în si dincolo de discipline? Din punctul de vedere al gîndirii clasice, nu existã nimic, cu strictete nimic. Spatiul în cauzã este vid, complet vid, ca vidul fizicii clasice. Chiar renuntînd la viziunea piramidalã a cunoasterii, gîndirea clasicã considerã cã fiecare fragment al piramidei, generat de big-bang -ul disciplinar, este o piramidã întreagã; fiecare disciplinã afirmã cã domeniul pertinentei sale este inepuizabil. Pentru gîndirea clasicã, transdisciplinaritatea este o absurditate cãci nu are obiect. In schimb, pentru transdisciplinaritate, gîndirea clasicã nu este absurdã dar cîmpul sãu de aplicatii este considerat restrîns.

In prezenta mai multor niveluri de Realitate, spatiul dintre discipline si de dincolo de discipline este plin, asa cum vidul cuantic este plin de toate potentialitãtile : de la particula cuanticã la galaxii, de la cuarc la elementele grele ce conditioneazã aparitia vietii în Univers.

Structura discontinuã a nivelurilor de Realitate determinã structura discontinuã a spatiului transdisciplinar care, la rîndul sãu, explicã de ce cercetarea transdisciplinarã este radical distinctã de cercetarea disciplinarã, fiindu-i totodatã complementarã. Cercetarea disciplinarã se referã cel mult la unul si acelasi nivel de Realitate; de alfel, cel mai ades, ea se referã doar la fragmente ale unuia si aceluiasi nivel de Realitate. ën schimb, transdisciplinaritatea se preocupã de dinamica provocatã de actiunea simultanã a mai multor niveluri de Realitate. Descoperirea acestei dinamici trece în mod necesar prin cunoasterea disciplinarã. Transdisciplinaritatea, fãrã a fi o nouã disciplinã ori o nouã superdisciplinã, se nutreste din cercetarea disciplinarã care, la rîndul sãu, este limpezitã într-o manierã nouã si fertilã de cunoasterea transdisciplinarã. ën acest sens, cercetãrile disciplinare si transdisciplinare nu sunt antagoniste ci complementare.

Cei trei stîlpi ai transdisciplinaritãtii – nivelurile de Realitate, logica tertului inclus si complexitatea – determinã metodologia cercetãrii transdisciplinare.

Existã un paralelism izbitor între cei trei stîlpi ai transdisciplinaritãtii si cele trei postulate ale stiintei moderne.

Cele trei postulate metodologice ale stiintei moderne au rãmas neschimbate de la Galilei pînã astãzi, în ciuda infinitei diversitãti a metodelor, teoriilor sau modelelor ce au strãbãtut istoria diferitelor discipline stiintifice. O singurã stiintã satisface însã deplin si integral cele trei postulate: fizica. Celelalte discipline stiintifice nu le satisfac decît partial. Cu toate acestea, absenta unei formalizãri matematice riguroase a psihologiei, istoriei religiilor ca si a multor altor discipline nu duce la eliminarea acestor discipline din cîmpul stiintei. Pînã si stiinte de vîrf, cum este biologia molecularã, nu pot pretinde, cel putin pînã în acest moment, cã ar poseda o formalizare matematicã la fel de riguroasã ca aceea a fizicii. Altfel spus, existã grade de disciplinaritate în functie de modul în care sunt luate în seamã, mai mult sau mai putin complet, cele trei postulate metodologice ale stiintei moderne.

La fel, luarea în considerare, într-un mod mai mult sau mai putin complet, a celor trei stîlpi ai cercetãrii transdisciplinare determinã diferite grade de trandisciplinaritate. Cercetarea transdisciplinarã corespunzînd unui anume grad de transdisciplinaritate, se va apropia mai degrabã de multidisciplinaritate (ca în cazul eticii); cea corespunzînd altui grad se va apropia de interdisciplinaritate (ca în cazul epistemologiei); iar cea corespunzînd altui grad – de disciplinaritate.

Disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea si transdisciplinaritatea sunt cele patru sãgeti ale unuia si aceluiasi arc: cel al cunoasterii.

Ca si în cazul disciplinaritãtii, cercetarea transdisciplinarã nu este antagonistã ci complementarã cercetãrii pluri si interdisciplinare. Transdisciplinaritatea este cu toate acestea radical deosebitã de pluri si interdisciplinaritate prin finalitatea sa – întelegerea lumii prezente -, finalitate ce nu se poate înscrie în cercetarea disciplinarã. Finalitatea pluri si interdisciplinaritãtii este întotdeauna cercetarea disciplinarã. Dacã transdisciplinaritatea este atît de frecvent confundatã cu interdisciplinaritatea si pluridisciplinaritatea (cum de altfel si interdisciplinaritatea este deseori confundatã cu pluridisciplinaritatea), aceasta se explicã în cea mai mare parte prin faptul cã toate trei debordeazã limitele disciplinelor. Aceastã confuzie este foarte nocivã în mãsura în care ea oculteazã finalitãtile diferite ale acestor trei noi abordãri.

Chiar recunoscînd caracterul radical distinct al transdisciplinaritãtii în raport cu disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea si interdisciplinaritatea, ar fi totusi extrem de periculos sã se absolutizeze aceastã distinctie deoarece într-un asemenea caz transdisciplinaritatea ar rãmîne golitã de întregul sãu continut iar eficacitatea actiunii sale ar fi redusã la zero.

Caracterul complementar al modurilor de cunoastere disciplinare, pluridisciplinare, interdisciplinare si transdisciplinare este pus în evidentã cu fortã în cazul acompanierii muribunzilor. Aceastã abordare relativ recentã în civilizatia noastrã este de o extremã însemnãtate deoarece recunoscînd rolul pe care îl joacã moartea noastrã în propria noastrã viatã, descoperim dimensiuni nebãnuite ale vietii însesi. Acompanierea muribunzilor nu se poate lipsi de o gîndire transdisciplinarã în mãsura în care întelegerea lumii prezente este conditionatã de întelegerea sensului vietii noastre si al mortii noastre în aceastã lume a noastrã.

Leave a Reply